Traseul de la Păulești – Livada cu Cireși începe blând, aproape înșelător. Primele roți se așază pe pământul satului ca într-o dimineață de duminică, când dealurile încă par prietenoase. Dar liniștea asta nu ține mult. Drumul se ridică ușor, ca și cum te-ar trage de mânecă și ți-ar spune: „Hai, urcă, priveliștea merită.”

În pădure, lumina se rupe în bucăți. Soarele cade printre frunze, iar poteca se îngustează până când bicicleta și gândurile tale trebuie să meargă pe aceeași linie. Aici traseul nu e agresiv, dar e cinstit: dacă ești atent, te lasă să treci; dacă nu, te pedepsește cu o rădăcină sau o piatră pusă exact unde nu te aștepți. Urcările îți ard coapsele lent, metodic, ca un foc care nu se grăbește.

Apoi vine recompensa. Coborârea spre Teleajen e genul de moment pentru care vii la concurs: vânt în cască, frâne dozate, puls ridicat și acel zâmbet involuntar care apare când bicicleta curge pe sub tine. E o coborâre care nu țipă, dar cântă — dacă știi s-o asculți.

Livezile îți dau senzația că traversezi un peisaj pictat. Dealuri domoale, deschideri largi, miros de pământ încălzit. Aici traseul respiră, îți permite să-ți regăsești ritmul, să-ți auzi propria respirație și să-ți negociezi cu tine următoarea urcare.